"Transpersonal si Halucinant"                                                                      

 ”HOLOTROPIC ART” - MANIFEST

Arta nu e divertisment. Arta nu este kitsch.

 

           ”Arta holotropică este arta rezultată în urma unor experiențe transpersonale și care poate transpune privitorul în stări de supraconștiință.”          

           Arta este cea mai fascinată ludică manifestare a divinului Creator în planul terestru și face legătura dintre condiția umană limitat-efemeră și divinul infinit-etern.

           

           Arta holotropică trebuie privită prin prisma filosofiei creației, abordată pornind de la conexiunile acesteia cu filosofia mentalităților, știința religiei, psihologia transpersonală și psihologia creativității. Legătura dintre transpersonal și artă se poate identifica în orice perioadă istorică din moment ce arta redă idei ce țin de sfera imaginarului, ale unor ”realități de dincolo” de planul uman.

           Artistul este, într-o măsură mai mare sau mai mică, inspirat, prin diverse modalități, de diferite energii din creație, iar în urma consumării unor psihostimulente naturale (cafea, alcool, tutun, ș.a.) sau de sinteză, în urma practicării unor tehnici religioase, magice, șamanice, precum incantații, rugăciune, meditații de diverse tipuri, post negru, deshidratare voită etc, sau a combinării dintre consumul de substanțe psihoactive cu practicarea diverselor tehnici,  artistul este capabil să creeze. De asemenea, considerăm că toate acele reprezentări din operele de artă a ”noțiunilor” ce țin de domeniul religios, indiferent de perioadă și zonă geografică, indiferent de stil sau curent artistic, se pot integra în dimensiunile transpersonale ce afectează creația artistică.

            Cu alte cuvinte arta holotropică este atât o artă ”inspirată”, realizată în urma unor experiențe extatice autentice, cât și o artă ce poate induce stări modificate de conștiință privitorului sau, în cazuri ideale, îmbină cele două caracteristici ale sale reușind prin calitățile sale ”acumulate” să aibă efecte asupra psihicului admiratorului.
                         
           
            Ca repere de identificare precizăm că arta holotropică își propune o dezvoltare și o promovare a fenomenelor culturale  autentice și de o valoare reală, o reorientare a privitorului și consumatorului spre o artă ce vizează ”bunul simț estetic”; o reeducare a artistului – părtaș, în egală măsură ca și publicul receptor, la degradarea sau, din contra, la revoluționarea și reorientarea artei, având o responsabilitate etică și morală în demersul cultural egală cu a celor pasionați de artă sau a oricărui membru al societății –, și o reîndreptare a acestuia către o perfecțiune ideatică de expresie culturală, similară ideei de houmo universalis renascentist, o lărgire a viziunii artistico-creatoare, o extindere a granițelor cunoașterii la toate nivelurile conștientizate de om ca ființă inteligentă.
           
           În condițiile de plafonare culturală a prezentului, arta holotropică poate apărea ca având idealuri utopice și pretențioase. Este posibil. Mari curente culturale ale umanității, ce își propuneau atingerea unor scopuri similare, au eșuat. Sau poate că nu. Chiar dacă societatea de astăzi nu este o proiecție fidelă a concepțiilor ideatice ale marilor filosofi, ale marilor oameni din trecut, totuși ideiile lor remarcabile au fost asimilate și se reflectă, într-o măsură mai mare sau mai mică, în societatea prezentului care este în parte rezultatul efortului intelectual sau fizic al acelor minți strălucite emitente de idei geniale.
 
           Este de ”datoria” marilor gânditori, a iluminaților, ai celor ce au un nivel de conștiință elevat, să facă tot ce le stă în putință pentru a ridica gradul de percepție și receptare al celor din jur. Pentru un om de o reală inteligență, este  un gest pertinent, ce vizează uneori noblețea sufletească, să își dorească a îndepărta voalul ignoranței de pe conștiința semenilor și a-i ridica la nivelul său, sau să îi propulseze mai departe, spre atingerea unor realizări mai înalte, superioare.

           Conștienți de dificultatea rolului asumat în schimbarea mentalității societății actuale ce se confruntă cu grave probleme existențiale, ne angajăm să depunem efortul necesar pentru a ne atinge scopul propus, și chiar dacă o ieșire totală din tiparele epocii pare imposibilă, vom încerca a face tot posibilul pentru realizarea, cel puțin, a unor fisuri în această mentalitate degenerată a momentului.

 

MOȚIVAȚIE

           Galeriile şi colecţiile lumii sunt pline în această perioadă  de ”opere de artă” care seamănă izbitor între ele şi care nu exprimă absolut nimic.

           Artistul ca producător al frumosului a ajuns să se exprime în lucrări de o ambiguitate frapantă ducând arta la un nivel “superior” de mediocritate.

           ”Marii artiştii” ai lumii sunt producători de kitsch-uri, de ”lucrări artistice” de prost gust care sunt vizibile cu ochiul liber prin toate galeriile planetei indiferent de prestigiul acestora, chiar și prin case de licitații de renume precum Christie's sau Sotheby's.

           Perioada actuală a existenţei noastre ne întunecă spiritul cu o multitudine de ”producţii culturale” care în esenţă redau nimicnicia în cele mai mici detalii şi au un acut rol de îndobitocire a “consumatorului de artă”. Acest fapt nu e de mirare atîta timp cît nivelul inteligenţei de pe glob este în vertiginoasă descreştere, iar artiştii postmoderni nu sunt inspiraţi de nimic, ci doar copie predecesori, ce, deseori, sunt insignifianți.

           Fie că e vorba de artă plastică, fie că e vorba de poezie sau filosofie sau orice alt bun cultural ”de larg consum”, ne confruntăm cu tone de producţii mizere golite de substanţă care sunt parcă anume create să inducă privitorului avizat şi cu minime cunoştinţe un disconfort psihic marcant.

           Comoditatea intelectuală globală şi nivelul spiritual scăzut sunt emitente de aberații ”culturale”.

           În acest sens este de remarcat faptul că religia a fost unul din factorii importanţi în dezvoltarea oricăreia dintre civilizaţile grandioase ale lumii. Nivelul spiritual ridicat al omenirii a lăsat în istorie fenomene culturale memorabile. În schimb mediocritatea spirituală actuală este normal să fie generatoare de elemente  corespondente şi să influenţeze într-un mod negativ cultura. Îndepărtarea de religie și ateismul acerb au dus la o rupere de sursa divină inspiratoare, iar omul a început să aibă falsa credință că este propriul lui stapân.

           Arta, ca o transpunere a religiei în reprezentări concrete a unor concepții transpersonale, are rolul de a reda lumii aspecte (imaginate ori nu) ale unor ”realități” transumane, ”de dincolo” de percepțiile pe care omul le poate avea datorită organelor de simț normale, ce țin de anumite percepții extrasenzoriale ale unor subiecți ce au capacități superioare și, prin acestea, pot ”vedea” realitatea în ansamblul ei. Unii dintre acești ”hipersensibili” reușesc a ”vedea” ”realitatea” fără a se folosi de ”adjuvante”, sunt considerați ”favorizați ai soartei” cărora divinitatea li se relevă de la sine, li se atribuie puteri deosebite, miraculoase, sunt considerați sfinți, profeți, iluminați etc., alții însă se folosesc, în acțiunile lor, de diverse metode auxiliare precum practicarea unora sau mai multor ”tehnici spirituale” ca de exemplu: post negru, dezhidratare voluntară, flagelare sau autoflagelare, rugăciuni, meditații, incantații, consumarea unor substanțe halucinogene etc., toate cu scopul de a obține stări extatice, de transă, prin care adeptul este capabil să realizeze uniunea propriei conștiințe cu conștiința divină, cosmică, uniune, ce odată realizătă, îi conferă posibilitatea de a ”descoperi” adevărul și de a-l face cunoscut omenirii întregi.

           Se pare că un rol asupra artelor îl au și efectele unor substanțe psihoactive asupra psihicului uman – analiză prin prisma medicinei și a psihiatriei fără a se face câtuși de puțin o apologie sau o încurajare a consumului substanțelor de acest gen –, ci doar o observare a unor artiști în actul de creație și legătura acestora cu diverse modalități de ”inspirație” artistică. Referitor la narcotice, omul, în evoluția sa cultural-civilizatoare, încă din faza de homo sapiens, indiferent de zona geografică în care viețuia, a descoperit efectele unor substanțe naturale, ce provoacă schimbări ale stării psihice și care au fost considerate în decursul vremurilor niște lianturi între om și divinitate, între natura teluric-efemeră și cea celest-eternă.

           În ceea ce privește substanțele psihoactive, menționăm clar că nu suntem de acord cu consumarea acestora fără o recomandare medicală, cu atât mai mult dezaprobăm vehement consumul abuziv al acestui gen de substanțe, consum ce poate provoca dezechilibre mentale grave, stări de nebunie clinică parțială sau totală, iar în unele cazuri, decesul consumatorului; poate de asemenea avea repercursiuni asupra celorlalți membri ai societății. În plus, consumul de psihotrope favorizează, în mediile cultural-artistice, dezvoltarea necontrolată a fenomenului kitsch.

           Pe de altă parte desacralizarea artei are la bază și efectul negativ pe care religiile lumii, prin atrocitățile realizate în numele vreunei divinități, l-au avut asupra umanității.

           Din această cauză, în postmodernitate arta nu mai este un gest al sacrului sau act al revelaţiilor misterelor, ci un obiect de larg consum a cărei atribuţii se limitează la nivelul de produs comercial. Artiştii au renunţat de mult la căutarea şi descoperirea misterelor, iar în defavoarea calităţii produsului artistic au recurs la executarea în serie ceea ce a provocat o inflaţie artistică care a dus la plafonarea culturii pe plan mondial și la răspândirea pe scară largă a kitsch-ului.

           Produsele artelor plastice se limitează deseori doar la nişte  mâzgălituri haotice şi de prost gust egale sau uneori mult mai slabe, atât din punct de vedere artistic, cît şi al execuţiei tehnice, comparativ cu desenele copiilor care ar trece cu uşurinţă drept artişti autentici dacă  s-ar lua în consideraţie faptul că  “reacţiile artistice” ale acelor copii sunt emanaţii sincere şi întâmplătoare pe când aşa-zişii artişti îşi încordează în sforţări infernale toţi “muşchii” creierului pentru a da naştere unor opere fade şi de insignifiantă valoare şi care sunt produsul unor “căutări şi frământări lăuntrice mistuitoare”.
           
           Caricaturizarea artei, este de asemenea o formă de kitsch: un avantaj ”strategic” extrem de important a fost tendința kitsch-ului de a se preta ironiei. Avangarda rebelă a făcut uz de o multitudine de elemente împrumutate direct din kitsch pentru a-și atinge scopurile ironic dezintegratoare.

           Rareori şi doar izolat se mai pot întâlni elemente artistice autentice, amalgamul produselor artistice de prost gust şi de calitate îndoielnică domină “piaţa culturală” şi sufocă orice încercare de apariţie artistică originală şi de reală valoare. Ceea ce este însă absolut frapant nu este faptul că un oarecare ce se dă artist îşi etalează lucrarea care este efectul unor aruncături de vopsea dintr-un tub sau bidon şi peste care eventual intervine “subtil” prin călcarea cu picioarele pline de noroi sau de alte mizerii a suportului proaspăt “pictat” şi pe care “capodoperă” a executat-o în urma consumului unor substanţe psihoactive ”inspiratoare”, ci faptul că în unele cazuri lucrarea respectivă captează admiraţia unui public larg care ori este plictisit de existenţă ori este caracterizat de un grad acut de snobism sau care nu are altceva pus la dispoziţie de admirat.

           Unii ar putea considera că acela care este un ”creator de artă” nu este responsabil nici în vreun fel, etic sau moral, de efectele ”operei sale” asupra consumatorului de artă și că este posibil ca ”produsul” său nici să nu genereze vreun efect oarecare asupra respectivului ”consumator”. În realitate ”obiectul de artă” influențează într-o măsură mai mare sau mai mică ”receptorul”, iar în funcție de structura psihică a ”receptorului”, acesta chiar poate fi ”determinat” spre anumite. După părerea noastră, o datorie morală în difuzarea de ”produse culturale” o are atât  producătorul de artă, cât și comercianții culturali care, din nefericire, sunt interesați doar de câștiguri mari și imediate.

           Or, rolul artei se dorea a fi acela de a educa omul spre frumos, sublim, spre bine, spre adevăruri universal valabile și nu acela de a-l împinge spre ”întuneric”.

           Artistul vizual postmodern, atunci când a devenit incapabil datorită totalei lipse de inspiraţie şi talent (nici nu se pune în discuţie noţiunea de geniu), de a produce efectiv artă, a trecut la ”conceptualizare”, reducând ceea ce cândva ar fi fost o creţie artistică vizibilă în planul fizic la teorii denaturate şi lipsite de orice profunzime, sporind astfel numărul “filosofilor” şi al “scriitorilor”.

           De asemenea, canalele de radio și de televiziune din întreaga lume abundă de informații derutante pentru psihicul uman, de imagini diabolice ce pot provoaca stări de paroxism demonice; internetul, care a acaparat nu numai tineretul, dar și o parte considerabilă din generația ”matură” influențeză în mod constant și denaturant psihicul uman   modificându-l negativ.

           Putem să afirmăm că producțiile ”artistice” executate în scopuri meschine cum ar fi ”nevoia masculului care tinde să cucerească femela” prin orice mijloce, chiar și cele ”artistice” sunt kitsch și ”nu au nimic de a face cu faptul de artă.

           În aceste condiții se impune o schimbare de mentalitate, o dezintoxicare internă, un fel de a redeveni normali în sens superior, un fel de a ști să deosebim din nou între ceea ce este interes meschin și ceea ce este interes superior. Doar în acest fel omul se va putea elibera de stresul cotidian ce caracterizează contemporaneitatea și va putea reveni la o normalitate sănătoasă în care să domine o ierarhie reală a valorilor.

           Aşa zişii ”artişti” din postmodernitate ignoră  faptul că unele manifestări artistice au apărut cu mulţi ani în urmă şi au fost special concepute în sensul unor proteste sociale, politice, economice sau culturale şi fac re-make-uri nereuşite după ceea ce cândva a avut un sens şi o însemnătate culturală.

           Faptul că mulţi se cred ”artişti” producând obiecte de pseudoartă are ca rezultat, așa cum am mai precizat, inflaţia de artă, degradarea execuţiei creaţiei artistice şi inevitabil o pierdere a valorilor culturale.

           Simţul estetic al publicului este în continuă degradare datorită, pe de o parte, consumării de emanaţii artistice de calitate redusă, dar şi lipsei de discernământ şi acceptarea unor astfel de produse de prost gust. Pe de altă parte, publicului îi lipsesc reperele calitative de comparaţie deoarece nu are la dispoziţie ”produse” artistice veritabile şi valoroase, vina în acest caz purtând-o creatorii de artă care nu mai au nimic de zis în acest sens. Răspunzători de degenerare acerbă a artei, alături de pseudoartiști, sunt și criticii de artă, de multe ori diletanți și meschini, care promovează produse ”artistice” a căror valoare artistică reală este nulă.

           Artiştii postmoderni consideră că ei au obligaţia de a-şi adapta arta cerinţelor publicului ignorând faptul că artistul veritabil are datoria de a educa publicul şi a-l influenţa (pe cît posibil în mod pozitiv), de a ridica publicul receptor la nivelul său de exprimare, și nici într-un caz de a nu se coborî la nivelul publicului neinițiat. Însă majoritatea dintre artiștii zilelor noastre se complac în mediocritate şi afirmă că trebuie să execute lucrări în funcţie de “cerinţele pieţei” fără a mai fi nevoie de nici un minim de originalitate, de cele mai multe ori plagiind şi eclectizând diverse alte produse “artistice” care nu de puţine ori se dovedesc la rândul lor ca fiind falsuri. Așa se explică eclectismul funciar al stilului care este kitsch-ul.

           Putem concluziona cu uşurinţă că datorită goanei după bani, celebritate, ”putere”, suntem martorii unei decăderi spirituale terifiante ce are ca efect direct asupra culturii o devalorizare îngrijorătoare.

           Marcel Duchamp a şocat lumea artei în 1917 prin expunerea la Societatea Artiştilor Independenţi din New York a unui pisoar, datat și semnat cu pseudonimul R. Mutt, ca fiind o lucrare de artă, dar probabil că mesajul era clar şi transmitea generaţiilor următoare că arta începând cu acel moment este doar  un “element” insignifiant pe care se poate oricine ușura. Şi probabil că Duchamp nu s-a înşelat din moment ce non-valori se îngrămădesc unele peste altele cerând întâietate şi dorindu-se a fi considerate elemente de cultură.

           Lipsa totală a bunului simţ (şi în special a simțului estetic) face posibilă degradarea culturală ai căror martori suntem şi pe care din nepăsare sau nebăgare de seamă o sprijinim  să-şi continue descendent “evoluţia”.

         Degringolada artei a dus la o dezorientare estetică, la o scădere a calității produsului artistic, la o pierdere a tehnicii de execuție, la o banalizare și o degradare a ”produselor” de artă plastică facilitând apariția pe piața de artă a unor lucrări executate de amatori cu pretenție de profesioniști, practic artistul a renunțat la orice privilegiu tehnic pe care-l deținea față de novice. Profesiunea de artist a fost golită de orice profesionalism și dacă accesul la ea nu este restrîns de un alt fel de barieră – instituțională, socială, financiară, morală – oricine dorește se poate considera artist. 

           Anarhia artistică, combinată cu lipsa bunului simț estetic, a declanșat degradarea tehnicii de execuție deoarece artistul nu mai este constrâns de redarea calitativă, ci poate expune publicului, ca fiind ”operă genială”, orice mâzgăleală aberantă și mizerabilă (și la propriu și la figurat). ”Totul ține de conceptul prezentat publicului, iar lucrarea în sine nu mai prezintă absolut nici o importanță”, este regula după care se ghidează artiștii zilelor noastre care din lipsa unui conținut consistent, demn de apreciat, recurg la prezentarea obiectului artistic insignifiant într-o formă strălucitoare, atractivă, frumos ambalată.

           Suntem surprinși uneori de fervoarea cu care unii artiști plastici sau critici de artă admiră și susțin unele lucrări de artă pe care le consideră ”bune” sau chiar ”extraordinare”. Însă după părerea unor avizați în domeniu  aceste ”opere de artă” sunt doar niște elemente penibile de non-cultură, numai dacă ne referim, spre exemplu, la unele lucrări de pictură gestuală unde autorii nu trebuie să cunoască cine știe ce tehnici deosebite de desen, parataxă a culorilor sau reguli de compoziție plastică, totul facându-se ”după inspirația de moment”, de fapt ”artistul” aruncând la întâmplare colori din cutii sau tuburi pe un suport, o pânză, un placaj, are impresia că respectiva realizare este ”un moment fabulos în istoria culturii omenești”. În acest fel, prin imitare, prin superficialitate, prin lipsa bunului simț artistic, se ajunge la inflația artistică dominată de kitsch.

           Această analiză ne dezvăluie una din fețele ”teribile” ale artei contemporane: aceea că dimensiunea estetică principală a acestei perioade este, fără îndoială, kitsch-ul. Acest fapt, probabil datorat exacerbării ego-ului individual, de necredință și de respingere a divinității, face aproape imposibilă o recunoaștere, chiar și axiologică, a valorilor culturale atât precedente cît și actuale, chiar și a geniului însuși, or caracteristica artistului de geniu este originalitatea și nicidecum imitația fadă.

           În producerea operei de artă, cât și în contemplarea unui produs artistic, exagerarea sentimentului ego-tic este un impediment ce stă în calea unei bune emiteri și receptări totodată a fenomenului artistic.

           În concluzie, fenomenul socio-cultural-artistic, este de o calitate inferioară atunci când se produce sine Deo, în urma unor deziderate pur ego-tice, din dorința meschină de a atinge celebritatea sau de a parveni într-un mod sau altul și poate avea o calitate superioară atunci când el are loc în condiții de ”inspirație” non-egotică, de ”dăruire” ca un imbold al sentimentului estetic.

           Formele de extaz autentice obținute prin meditație, interiorizare profundă, tehnici de respirație, post negru, dezinhibă psihicul uman și dau o energie supradimensionată ce este transfigurată de către artist în actul creator, energie ce îl propulsează către realizarea unor fenomene cultural-artistice; lipsit de această energie transumană, artistul oricât ar fi de talentat sau de doritor în actul creației, nu ar fi capabil de crearea unor fenomene artistice impresionante, ci doar de producerea unor obiecte lipsite de mesajul și magia caracteristică artei veritabile.
           
           Chiar dacă conceptul de divinitate, așa cum susțin unele teorii moderne, nihiliste, ateiste, etc., ar fi doar o plăsmuire a minții umane – creat din necesitatea unui ”punct de sprijin”, a unui ”punct de referință”, la care, omul dezorientat, să se raporteze –, inexistent în realitate, cu toate acestea conceptul ”ireal” de divinitate este sursă de inspirație a întregii culturi și civilizații pământene.

            Folosind ca suport ideile filosofice și religioase cu privire la divinitate și planurile sale de manifestare, artistul a reușit timp de secole să genereze o lume nouă, fascinantă, unde aceste idei au fost concretizate, interpretate, dezvoltate sau exagerate.
           
           Ultimele decenii, în care s-a resimțit o îndepărtare a omului, implicit a artistului, de divinitatea infinită generatoare de idei nenumărate, provoacă mari pagube artei și culturii în general, artistul deposedat de ”cunoaștere” și care se raportează la ”nimic” reușește să deznobilleze arta reducându-i semnificațiile, mesajul și reprezentările prin producerea unor lucrări ce reprezintă nimicul: ex nihilo nihil fit.

           Dacă timp de milenii arta a evoluat și a fost ridicată pe culmi inimaginabile, în câteva decenii, artiștii degenerați au reușit să coboare arta la nivele absolut abominabile, în arta modernă fiind expuse sub titlul de ”obiect de artă” fecalele artistului – în Muzeul de Artă Modernă din New York (MoMA), sunt expuse sub titulatura de ”artă”, excrementele artistului conceptual Pierro Manzoni care probabil a recurs la aceste manifestări degenerate tot ca un gest de protest împotriva consumismului și a deșeurilor pe care arta contemporană le generează. Prostia și snobismul uman nu cunosc limite și merg până acolo încât fac posibilă comercializarea de către casele de licitații celebre, a unor cutii în care sunt ambalate excrementele lui Manzoni la prețuri exorbitante.

           Unele dintre astfel de manifestări patologice și patogene merg și mai departe: artiștii se dezbracă în public, își introduc în orificiul anal furtunuri cu vopsea pe care le împroșcă prin flatulație pe un suport oarecare, pe o altă persoană sau pe o pânză pe care mai apoi o expun în diverse galerii cu mențiunea: arta respectivă este provenită din străfudul artistului. Acest gen de manifestare degenerată ce cultivă hidoșenia și scabrosul până peste limitele insuportabilului este denumită arta anală.

           În 2007 pseudoartistul Guillermo Vargas Habacuc a ”expus” în Códice Gallery din Managua, Nicaragua un cățel legat de un zid, pe care l-a lăsat să moară de foame și de sete. Publicul snob și degenerat ce vizita galeria nu a oprit această manifestație aberantă, ci, dimpotrivă, s-a arătat entuziasmat de evenimentul cultural-artistic la care participa.

           Pe de altă parte însă, manifestările ”artistice” ale lui Marcel Duchamp, Piero Manzoni sau Guillermo Vargas Habacuc sunt forme de protest ce vizează mentalitatea deficitară a societății: indiferența, snobismul, prostia. Aceste forme de protest urmăresc ”reeducarea” maselor și nici într-un caz nu sunt realizate în scopul imitării lor.

           Arta holotropică însă, își propune ”reeducarea” iubitorilor de artă autentică prin organizarea de manifestări culturale și producerea de lucrări de artă ce vizează ”bunul simț estetic” și nu prin provocarea unor situații extreme, deoarece, de multe ori, aceste situații extreme sunt interpretate greșit și provocă reacții contrare așteptărilor emitentului.

           Ca o concluzie, reliefăm faptul că indiferent dacă divinitatea este un fapt concret sau o noțiune abstractă inventată de om, conceptul de divinitate a generat timp de milenii artă, pe când lipsa sau negarea acestui concept nu a generat decât mizerie, merdologie și degenerare pe toate planurile existenței umane.
           
           Acestea fiind precizate, putem defini dimensiunile transpersonale ce caracterizează creația artistică drept o transpunere a unui ”ceva” de dincolo de spațiul concret pământesc și care își găsește corespondentul în opera artistică realizată în decursul timpului. Fie că artistul este direct ”inspirat” de către forțe nevăzute sau înzestrat din naștere cu niște percepții speciale, fie că el ajunge să rezoneze cu entități din planuri existențiale paralele, folosindu-se de mijloace auxiliare precum tehnicile specifice religioase sau filosofice – post negru, deshidratare voită, nesomn prelungit, rugăciuni, incantații, meditații, tehnici speciale de control al respirației, tehnici sexuale, etc. – sau folosirea unor substațe psihotrope naturale sau de sinteză, cert este faptul că toate acestea – și încă mulți alți factori externi, precum o idee abstractă sau o noțiune, o dragoste împlinită  sau nu, un sunet sau o melodie –, pot determina artistul, în funcție de abilitățile sale corelate cu momentul socio-cultural al existenței sale, să realizeze fenomene culturale marcante sau mai puțin importante pentru societate.
           
           Și chiar dacă Divinitatea este o ”noțiune” la a cărei înțelegere ar trebui să renunțăm cu totul, care rămâne întotdeauna dincolo de orice reprezentare pe care imaginația noastră ar putea-o concepe, nu înseamnă că este inexistentă și că trebuie să abandonăm sursa de inspirație principală ce a generat cele mai importante fenomene culturale și civilizatorii ale întregii umanități – și care în momentele de renunțare la divinitate a decăzut lamentabil cunoscând perioade de criză vizibile –, umanitate ce, paradoxal, în momentele de criză își întoarce fața către Dumnezeu.

 

CONCLUZII
           

  • În aceste condiții se impune luarea unei atitudii care să reabiliteze conceptul de artă, atitudine ce trebuie luată de toți iubitorii autentici de artă, indiferent că sunt creatori de artă, critici, colecționari sau admiratori.
  • Nu mai trebuie să ”înghițim” fără să analizăm în prealabil pertineța mesajului ce ni se transmite, fie pe cale auditivă, fie pe cale vizuală.
  • Nu mai trebuie să ne lăsăm ghidați de critici de artă diletanți și rău intenționați care nu fac decât să influențeze în rău gustul artistic al maselor dezorientate.
  • Nu mai trebuie să acceptăm produsele artistice de prost gust, lucrările culturale imbecile, degenerate ce pun în pericol mentalitatea umanității și accentuarea degradării socio-culturale a civilizației actuale.
  • Trebuie a ne abține să mai producem kitsch, trebuie a ne abține de la a mai realiza reproduceri și imitații, chiar dacă acest lucru este facil și ne aduce venituri substanțiale.
  • Trebuie să conștientizăm efectele negative ale consumismului exagerat și să înlăturăm generarea de deșeuri artistice prin refuzul producerii acestora.
  • Trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a ameliora arta și a îndepărta fenomenul de anticultură denumit kitsch.
  • Arta este o formă de rezonanță. Nu trebuie să acceptăm grotescul. Urâtul este promovat de obicei de cei care nu sunt în stare să producă frumosul; de persoane urâte fizic, sufletește sau ambele. Nu trebuie să devenim urâți ca ei.
  • Nu tot ceea ce este frumos este kitsch. Însă grotescul este kitsch în totalitatea sa.
  • Dacă considerați că în artă ”totul a fost zis”, atunci apucați-vă de altceva sau ”nu vă mai dați” artiști. Nu mai contribuiți la generarea fenomenelor kitsch.
  • Boemia nu are nimic de-a face cu arta.
  • Drogurile nu fac din voi artiști. Veți deveni cel mult ”drogangii”.
  • Nu apelați la alcool în speranța ca veți deveni artiști. Alcoolul nu vă face artiști. Vă face alcoolici.
  • Nu atitudinea și ”fitzele” vă fac artiști. Vă fac doar penibili.
  • Nu vestimentația și frizura vă fac artiști. Vă pot face cel mult să arătați caraghioși.
  • Înainte oamenii deosebiți erau celebri, acum oamenii celebri sunt considerați deosebiți. E o eroare! Numele voastre nu trebuie să ajungă celebre mai înainte de a fi ajuns celebră opera voastră.
  • Evitați ”plagiatul” și ”sentimentul de turmă”. Artistul valoros trebuie să fie aproape solitar, dar nu individualist, să se autoanalizeze pentru a reuși atingerea genialității.
  • Nu pierdeți timpul în polemici sterile. Autedepășiți-vă prin cunoașterea propriului sine.
  • Dacă nu sunteți înnăscuți cu genialitate, pentru a deveni artiști este nevoie de cultivarea talentului prin eforturi susținute.
  • Tolerarea și acceptarea prostiei duce instant la autoîndobitocire. Prin producerea și promovarea de materiale așa zis ”artistice”, în realitate imbecile, riscați voi înșivă prin a sfârși devenind imbecili. Nu deveniți imbecili!
  • Nu orice obiect ”expus” într-o galerie este artă.
  • Nu orice sârmă îndoită, tablă șlefuită, scândură văruită este sculptură.
  • Nu orice mâzgăleală sau scursură pe o pânză este pictură.
  • Nu orice mascaradă este o formă de artă.
  • Nu vă mai lăsați înșelați. Un obiect din spațiul cotidian adus într-o galerie de artă nu este și nu devine artă. Este doar un obiect uzual adus într-o galerie.
  • Astfel de ”realizări” pot fi considerate doar forme anti-artistice degenerate, forme de anti-cultură și sunt promovate de incapabili ce nu sunt în stare de realizări artistice remarcabile. Doar ei pot promova kitsch-ul și mediocritatea astfel încât să aibă o formă de justificare a propriilor lor acțiuni denaturate.
  • Învățați din formele culturale de protest ale predecesorilor, dar evitați a le imita.
  • Înainte de a vă considera artiști, faceți cercetări serioase în istoria culturală a omenirii, în artă, estetică, critică de specialitate, pentru a putea avea o imagine de ansamblu asupra artelor, pentru a putea evita ”plagiatul” și producerea de materiale kitsch.
  • Trebuie să renunțăm la comoditatea intelectuală și să ieșim din plafonarea culturală actuală.
  • Toate acestea se pot realiza în primul rând, printr-o auto-analiză și o auto-evaluare sinceră, prin stabilirea unor repere normale, critice, sănătoase, prin realizarea unei introspecții iluminatoare ce ne poate determina să facem ”alegerea corectă”. Urmați învățăturile simple, sincere și adevărate ale înțelepților, și nu scrierile interminabile, seci și ipocrite ale unor dezorientați mintal.
  • Chiar dacă suntem derutați de nihilism, ateism, deziluzionați de eșecul religiilor, trebuie să facem tot efortul necesar pentru a regăsi în interiorul nostru, și nu altundeva, scânteia de divinitate salvatoare. Soluția este renunțarea la ego-ul individual exacerbat ce caracterizează societatea actuală hipermaterialistă și îndreptată spre autodistrugere.
  • Este necesară o trezire a conștiinței.
  • Numai așa se poate schimba mentalitatea degenerată a societății actuale, schimbându-ne propria mentalitate.
  • Holotropismul propune ca metode de descoperire a Sinelui, tehnici precum postul negru şi interiorizarea profundă prin meditaţie.

Arta holotropică își propune realizarea obiectivelor sale prin încercarea de re-educare și re-orientare a iubitorilor veritabli de artă, prin schimbarea mentalității societății actuale și îndreptarea acesteia către ceea ce este frumos, bine, universal valabil.

Dr. Edi APOSTU

   


Contactati-ne pentru informatii suplimentare